Biserica și statul – O relaţie complicată

La începutul lunii iunie 2014, o gafă uimitoare devenea aspect de dezbatere publică: în judeţul Gorj, la cererea inspectorului de specialitate, trebuia ca profesorii de religie să-i furnizeze informaţii cu privire la numărul elevilor neoprotestanţi din școli, numărul familiilor eterodoxe din localităţile judeţului, situaţia caselor de rugăciune, numele pastorului, felul și frecvenţa activităţilor de prozelitism și implicarea preotului paroh în relaţia cu școala și în activitatea de „combatere a acestui fenomen“.

Într-un comunicat, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea își manifesta îngrijorarea faţă de „reapariţia și tendinţa de instituţionalizare a unor practici discriminatorii, ilegale și anticonstituţionale, contrare direcţiei de modernizare a Statului Român“

„„Libertatea religioasă trebuie protejată, nu combătută“, http://adventist.ro, 5 iunie 2014.”

„>[1]. Pe un ton similar, Toma Pătrașcu, vicepreședintele Asociaţiei Secular Umaniste din România (ASUR), declara pentru HotNews.ro că acesta „este un caz flagrant de discriminare pe temei religios. Un angajat al statului român acţionează de fapt în interesul direct al unei entităţi private“.  Ulterior, directorul general adjunct din cadrul Ministerului Educaţiei, Gabriel Ispas, prezent la o dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social, a catalogat acţiunea inspectorului drept un demers „de maximă prostie“

„„Daţi-mi voie să cataloghez, neprotocolar, un asemenea demers ca fiind de maximă prostie. Un inspector școlar nu trebuie să aibă o asemenea conduită, pentru că, în primul rând, la nivel de învăţământ religios, în școală, nu vorbim de prozelitism și, în al doilea rând, nu facem prin școală un inventar al cultelor și al orientărilor religioase.“ Declaraţia a fost făcută cu ocazia unei dezbateri publice, organizate de Grupul pentru Dialog Social în data de 12 iunie 2014. Vezi „Religia în spaţiul public și în învăţământul școlar“, Revista 22, 17 iunie 2014.”

„>[2].

În situaţii ca acestea reapar în spaţiul public discuţiile privind relaţia oportună dintre stat și biserică – pertinenţa orei de religie în școală, a însemnelor religioase în locurile publice, a subvenţiilor din bugetul de stat pentru culte și așa mai departe. Toate, în contextul dezbaterii unui principiu de bază al democraţiei contemporane, și anume laicitatea statului.

Cum definim laicitatea unui stat?

Invocarea laicităţii statului român nu poate fi făcută în mod direct, ci mai degrabă indirect. În conformitate cu dispoziţiile generale ale Constituţiei actuale, statul român este un stat naţional, suveran și independent, unitar și indivizibil (art. 1), un stat de drept, democratic și social (art. 2). Nu se face referire la aspectul laic. Dar poate nici nu ar fi nevoie de o astfel de precizare, deoarece caracterul democratic îl implică și pe cel laic. Laicitatea desemnează separarea

„Separare sau separaţie. Termenii pot fi folosiţi interschimbabil.”

„>[3] puterii politice și administrative a statului de puterea religioasă. Nu este nimic altceva decât o aplicare a unui principiu de bază al democraţiei, și anume separaţia puterilor în stat.

Separaţia puterilor în stat

Este o sintagmă uzitată în domeniul politic, creată și folosită pentru prima dată de gânditorul politic francez Charles de Secondat (1689-1755), baron de Montesquieu. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilităţi separate și independente pentru a evita orice formă de absolutism. Mai mult, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărându-i astfel pe cetăţeni de eventualele acţiuni despotice ale statului. Regele francez Ludovic al XIV-lea (1638-1714) a rămas în istorie ca un simbol al absolutismului prin celebrele cuvinte „L’État, c’est moi“ (Statul sunt eu).

Separarea statului de biserică este un principiu clasic al legislaţiei moderne și se întâlnește în majoritatea democraţiilor occidentale. În practică, sensul acestui principiu variază și depinde de contextul istoric particular al apariţiei sale sau de practica juridică specifică fiecărei ţări, ceea ce îi conferă adevăratele semnificaţii.

Separaţia stat/biserică – studii de caz

Separarea bisericii de stat este parte a „statului de drept“, concept elaborat de filosoful englez John Locke (1632-1704). Urmând principiul „contractului social“, Locke afirmă că statul nu are legitimitate în a controla conștiinţa individului. Libertatea este un drept natural care trebuie respectat de autorităţile statului. O astfel de abordare, care oferă spaţiu toleranţei și respectului reciproc, avea să stea, câteva decenii mai târziu, la baza Constituţiei Statelor Unite.

Chiar dacă sintagma  „separarea Bisericii de stat“ nu se regăsește în mod explicit în Constituţia Statelor Unite, în schimb, există trei referinţe care stipulează relaţia dintre religie și stat. Prima referinţă, articolul VI, secţiunea 3, spune că nu ar trebui să fie impusă nici o condiţie religioasă drept criteriu pentru a ocupa o funcţie publică. Următoarele două referinţe constituţionale se găsesc în primul amendament. A doua referinţă se află în așa-numita „clauză a instituirii“, care garantează că guvernul nu va da nicio lege referitoare la instituirea unei anume religii. A treia referinţă este cunoscută drept „clauza exercitării libere“ și garantează că statul nu va promulga nicio lege care să interzică practicarea liberă a religiei. Așadar, în modelul american statul este neutru și echidistant faţă de religie, fără a fi în schimb, nepăsător referitor la chestiunea religioasă ori antagonic acesteia.

Nu toate statele democratice au reglementat problema în manieră identică. În Franţa, de pildă, statul este declarat laic, dar situaţia diferită în anumite aspecte-cheie faţă de cea din Statele Unite. În  Franţa, legea care stipulează caracterul laic al statului este expresia ideologiei celei de-a treia Republici (1870-1940), care a fost regimul politic cel mai longeviv după celebra revoluţie din 1789. Laicitatea trebuie înţeleasă în spiritul Revoluţiei Franceze, care împărtășea o atitudine anticlericală (sau chiar antireligioasă) vădită. În 1794, printr-un decret al Convenţiei Naţionale, era desfiinţat bugetul prin care statul subvenţiona biserica (catolică). Această decizie a fost ulterior confirmată de un alt decret (din 21 februarie 1795), care preciza, în al doilea articol, că „Republica nu va salariza niciun cult“. Cu mici variaţii, această atitudine se păstrează în Franţa până în prezent.

Remarcabil este faptul că, în această ţară, abia în 1905 se proclamă în mod explicit

„La loi de séparation des Églises et de l’État (Legea separaţiei bisericilor de stat) a fost adoptată pe  9 decembrie 1905 la iniţiativa deputatului republican-socialist Aristide Briand.  În primul articol se afirma: „Republica asigură libertate de conștiinţă. Ea asigură liberul exerciţiu al cultelor (…).“  Al doilea articol reafirma însă un principiu mai vechi: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenţionează niciun cult (…)“.”

„>[4] separaţia dintre biserică și stat. Actualmente, în Republica franceză nu există biserică de stat, dar se asigură libertatea de conștiinţă și se garantează libertatea cultelor, fără însă ca ele să fie salarizate sau subvenţionate.

Laicitatea este deci definită în funcţie de context și de fundalul istoric. Reformele impuse de Atatürk (1881-1938) au adus Turcia în rândul statelor moderne tocmai prin clara separare a politicului de religios. Așa se face că în Turcia comunităţile religioase sunt puse sub protecţia statului, fără a fi admis amestecul lor în treburile statului sau în activitatea politică. Preambulul Constituţiei, modificate în 2001, declară: „După cum cere principiul laicităţii, nu va exista nici un amestec al sentimentelor religioase în treburi de stat și politice.“

În context european e destul de dificil să se definească laicitatea unui stat deoarece nu există un model standard. Spre exemplu, dacă laicitatea s-ar defini prin neimplicarea statului în finanţarea cultelor, ce statut ar avea Belgia, Luxemburg, Grecia, România (ș.a.m.d.), care susţin Biserica cu fonduri din bugetul de stat? Apoi, ce se poate spune despre state profund democratice (cum ar fi cele scandinave), dar care continuă să aibă prin lege o biserică naţională? Sau ce se poate spune despre restricţia constituţională care nu permite ca regele să aibă altă religie decât cea „oficială“ (cum ar fi luteranismul în Suedia sau anglicanismul pentru monarhia britanică)? În continuare vom evidenţia elementele de bază ale conceptului laicităţii și separării bisericii de stat.

O analiză a ideii de fond

În unele medii religioase se întâlnește preconcepţia conform căreia separarea bisericii de stat reprezintă aplicarea unor idealuri secular umaniste cu tentă ateistă. Spre exemplu, W. A. Criswell (1909-2002), pastor baptist american, declara: „Eu cred că acest concept al separării bisericii de stat  a fost o născocire a imaginaţiei vreunui necredincios.“

„Richard Pierard, „Civil Religion: A Case Study Showing How Some Baptists Went Astray on the Separation of Church and State“, Christian Ethics Today, nr. 4, noiembrie  1996, p. 4.”

„>[5] O poziţie similară e împărtășită și de Pat Robertson, „mogulul mediei creștine“, care prin anii ’80 ai secolului trecut afirma că „separarea bisericii de stat nu e parte din constituţia SUA, ci a Uniunii Sovietice“

„Rob Boston, The Most Dangerous Man in America? Pat Robertson and the Rise of the Christian Coalition, Amherst, N.Y., Prometheus Books, 1996, p. 70.”

„>[6], lăsând să se înţeleagă faptul că acest principiu e mai degrabă împlinirea unui deziderat ateu decât a unui ţel creștin.

Pentru dreapta creștină separarea bisericii de stat este un element care jenează, considerându-se că, într-un stat populat de creștini, statul nu poate fi altfel decât creștin. Există, așadar, o confuzie între misiunea bisericii de evanghelizare (adică de încreștinare a indivizilor) și cea de dominare socio-culturală prin intermediul instrumentelor politice.

Este adevărat că până la urmă societatea creează statul (și nu invers), dar rolul statului este tocmai acela de a proteja societatea, care este în esenţa ei eterogenă. Din acest motiv, statul îi va apăra atât pe cei mici, cât și pe cei mari, pe cei mulţi, dar și pe cei puţini. În acest context, în timp ce putem vorbi despre o societate majoritar islamică, ortodoxă, catolică sau protestantă, nu avem cum să aprobăm conceptul de stat islamic, ortodox, catolic sau protestant. Iar motivul este că toţi cei care profesează o altă credinţă decât cea majoritară, ori cei care nu profesează niciuna sunt tot cetăţeni ai statului care trebuie să-i reprezinte în mod egal pe toţi.

Conceptul democratic al separaţiei dintre stat și biserică are în vedere, pe de o parte, distincţia clară între cele două, și, pe de altă parte, reafirmarea statului ca stat și a bisericii ca biserică. În primul rând, în privinţa „binelui comun“ statul are instrumente de lucru diferite de cele ale bisericii, de unde necesitatea separării. Încercarea de a impune dogme religioase prin intermediul forţei de stat a condus la atrocităţile modelului medieval. Reversul, încercarea de a impune politici de stat prin intermediul bisericii a ilustrat caracterul nociv al totalitarismului. În al doilea rând, vorbim de reafirmare deoarece sunt lucruri pe care religia (biserica) nu poate și nici nu trebuie să le facă în locul statului, după cum există lucruri pe care statul nu le poate face niciodată în numele religiei. Un principiu sau o cutumă religioasă nu trebuie să devină niciodată subiectul unor legi – legile statului nu pot să ţină cont dacă un anume cetăţean este practicant al unei confesiuni de credinţă sau al alteia. Văzută în acest fel, separaţia nu trebuia să deranjeze, ci dimpotrivă, să ajute.

Trebuie subliniat însă că pledoaria pentru un stat secular nu trebuie confundată cu pledoaria pentru ateism. Un stat laic nu este și nu trebuie să reprezinte un atac la adresa vieţii religioase dintr-o ţară deoarece, în esenţă, un stat laic nu ar trebui să favorizeze, dar nici să se opună prezenţei sau practicării religiei. Apartenenţa sau neapartenenţa religioasă este doar o libertate exercitată de cetăţean și nu trebuie niciodată monitorizată sau reglementată de o anume instituţie publică.

Care să fie poziţia unui creștin practicant?

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) surprindea un aspect-cheie care nu poate fi trecut cu vederea în contextul problematicii: „Iisus a venit să întemeieze o împărăţie spirituală, prin separarea sistemului teologic de cel politic (…).“

„Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, trad. în engleză de Maurice Cranston, Baltimore, Penguin Books, ediţia din 1968, p. 178.”

„>[7] Conceptul de stat creștin nu este susţinut de către Iisus Christos, care afirma categoric: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta, a răspuns Isus. Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”

„Biblia, Evanghelia după Ioan 18:36.”

„>[8]

Pe de altă parte, în practica socială vetero-testamentară, separaţia religiosului de politic era deja afirmată. Legământul dintre Dumnezeu și poporul Său se voia unul nemijlocit și nicio structură statală ori un însemn iconografic nu trebuia să o intermedieze: de unde și lipsa iniţială de adeziune a poporului Israel la structurile politice specifice vremii, faţă de care a simţit în permanenţă nevoia delimitării. De altfel, încă de la început găsim în legea lui Moise o diferenţiere între judecători, conducători militari și preoţi. Prin urmare, chiar și așa-numita teocraţie vechi-testamentară funcţiona după bazele „statului de drept“.

„Pentru creștini, medierea s-a întâmplat definitiv în persoana Cuvântului întrupat. (…) Nicio persoană sau nicio instituţie nu ar fi trebuit sau nu ar trebui să ocupe această intersectare a umanului cu divinul. Fiul Omului ocupă acest spaţiu din punct de vedere istoric, și trebuie să rămână neocupat printre oameni până la încheierea istoriei.“

„Marcel Gauchet, The Disenchantment of the World: A Political History of Religion, Princeton, N.J. Princeton Univ. Press, 1997, p. 112.”

„>[9]

Laicitatea înseamnă, desigur, că religia nu ar trebui să caute să controleze statul și alegerea unei religii sau alegerea de a nu fi religios să fie liberă. În egală măsură, înseamnă că statul trebuie să le permită religiilor să își continue activităţile și să nu le suprime. Laicitatea statului s-ar traduce mai degrabă ca echidistanţă faţă de religie și nicidecum ca indiferenţă ori împotrivire faţă de aceasta. Un stat secular este, în esenţa lui, un stat democratic, care permite libertatea de credinţă, promovând toleranţa și convieţuirea pașnică a cetăţenilor diferiţi în privinţa statutului economic, a opţiunilor politice sau religioase.   

Footnotes
[1]„„Libertatea religioasă trebuie protejată, nu combătută“, http://www.adventist.ro, 5 iunie 2014.”
[2]„„Daţi-mi voie să cataloghez, neprotocolar, un asemenea demers ca fiind de maximă prostie. Un inspector școlar nu trebuie să aibă o asemenea conduită, pentru că, în primul rând, la nivel de învăţământ religios, în școală, nu vorbim de prozelitism și, în al doilea rând, nu facem prin școală un inventar al cultelor și al orientărilor religioase.“ Declaraţia a fost făcută cu ocazia unei dezbateri publice, organizate de Grupul pentru Dialog Social în data de 12 iunie 2014. Vezi „Religia în spaţiul public și în învăţământul școlar“, Revista 22, 17 iunie 2014.”
[3]„Separare sau separaţie. Termenii pot fi folosiţi interschimbabil.”
[4]„La loi de séparation des Églises et de l’État (Legea separaţiei bisericilor de stat) a fost adoptată pe  9 decembrie 1905 la iniţiativa deputatului republican-socialist Aristide Briand.  În primul articol se afirma: „Republica asigură libertate de conștiinţă. Ea asigură liberul exerciţiu al cultelor (…).“  Al doilea articol reafirma însă un principiu mai vechi: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenţionează niciun cult (…)“.”
[5]„Richard Pierard, „Civil Religion: A Case Study Showing How Some Baptists Went Astray on the Separation of Church and State“, Christian Ethics Today, nr. 4, noiembrie  1996, p. 4.”
[6]„Rob Boston, The Most Dangerous Man in America? Pat Robertson and the Rise of the Christian Coalition, Amherst, N.Y., Prometheus Books, 1996, p. 70.”
[7]„Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, trad. în engleză de Maurice Cranston, Baltimore, Penguin Books, ediţia din 1968, p. 178.”
[8]„Biblia, Evanghelia după Ioan 18:36.”
[9]„Marcel Gauchet, The Disenchantment of the World: A Political History of Religion, Princeton, N.J. Princeton Univ. Press, 1997, p. 112.”
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/biserica-si-statul-o-relatie-complicata.html
Reclame

Share this:

Dacă ți-a plăcut:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: