După Hollywood… Potopul

Preotul torturat de datoria celibatului, călugăriţa fascistă, predicatorul care își urlă mesajul în faţa unei audienţe blocate într-o transă de aminuri, telenovela din corul gospel, misionarul gay, nevestele mormonului. Orice notă peiorativă a portretului hollywoodian al creștinismului este incidentală și pur întâmplătoare. Oare?

Știm că distanţarea de realitate e licenţă artistică la Hollywood. Dar, întotdeauna când e vorba de religie, întrebarea e cât de legitime sunt aceste licenţe. În proaspăta naraţiune eco-biblică „Noe“ spectatorii deduc, din primul minut al peliculei, că nu privesc o redare a istoriei biblice. Filmul începe cu o rememorare a căderii în păcat și a crimei lui Cain… cu niște modificări. Discriminând jertfa lui Cain, Dumnezeu apare drept Acela care creează contextul pentru crimă și Se arată mai nemilos faţă de Cain decât niște îngeri pe care îi și pedepsește pentru mila lor.

Replica din debutul filmului („La început nu era nimic“), care înlocuiește versetul de început al Bibliei („La început, Dumnezeu a făcut…“) prioritizează din start agenda valorică a peliculei. Cum reproșa scenaristul creștin Brian Godawa

„Scott Kaufman, „Russell Crowe film «Noah» edited to appease Christians upset by «historical inaccuracies»“, The Raw Story, 6 martie 2014, rawstory.com”.

„>[1], aceasta este marcată de stilul postmodern în care „ne jucăm de-a Dumnezeu și schimbăm sensul textelor pentru a-l potrivi agendei noastre“. Godawa își explică această predilecţie prin tendinţa pstmodernă de „a crede că limbajul creează realitatea. Prin urmare, [ei cred că] e ok să «faci Biblia să spună ceea ce vrei tu să spună». Este un nonsens narcisist“, a mai spus Godawa, înainte de a califica filmul drept „o risipă de 150 de milioane de dolari, neinteresantă și nebiblică“.

Noe – scurtă recenzie a reacţiilor

Primit ca o naraţiune eco-biblică, filmul „Noe“ a generat un adevărat val de critici. Creștinii conservatori au criticat producătorii

„Asociaţia National Religious Broadcasters a cerut studiourilor Paramount să anexeze o justificare la începutul filmului potrivit căreia acesta este „inspirat din povestea lui Noe“.”

„>[2], producătorii s-au certat cu regizorul

„Lucas Shaw, „Darren Aronofsky Knew Nothing About Paramount’s Last-Minute «Noah» Changes (Exclusive)“, The Wrap, 5 martie 2014, thewrap.com”.

„>[3], iar regizorul s-a detașat explicit de originea creștină a poveștii

„Tad Friend, „Heavy Weather», The New Yorker, 17 martie 2014, newyorker.com”.

„>[4], declarând că „Noe“ este „cel mai nebiblic film biblic care a fost făcut vreodată“. „Două ore de brambureală conceptuală“, sintetiza Neta Alexander, editorialist la publicaţia iudaică Haaretz

„Neta Alexander, „Even God couldn’t save the Hollywood version of Noah“, Haaretz, 30 martie 2014, haaretz.com”.

„>[5], dar „nu suficient de proastă cât să devină un film-cult“

„Un „film-cult“ este o peliculă care, deși nu a avut succes la scară largă, a reușit să adune în jurul ei un grup semnificativ de fani devotaţi.”

„>[6].

E vreo problemă cu licenţele artistice?

Creștini și necreștini, deopotrivă, s-au întrebat dacă este chiar așa o mare problemă că filmul nu respectă naraţiunea din cartea Genezei. De pildă, criticul de film Justin Chang scria, pentru revista Variety, că, în ciuda inadvertenţelor biblice, „Noe“ oferă o viziune „îndrăzneaţă și singulară a epocii Vechiului Testament“, evitând îmbâcseala pioasă care caracterizează, în opinia lui, majoritatea producţiilor creștine.

Până la urmă, câștigul, sugerează Chang, constă în faptul că, după ce văd filmul, oamenii își pun întrebări

„Justin Chang, „REARVIEW: He who has ears to hear, let him buy a ticket to Darren Aronofsky’s extraordinary movie“, Variety, 31 martie 2014, variety.com”.

„>[7]. Iar aceasta nu este o simplă speculaţie. Proprietarii YouVersion, cea mai populară aplicaţie de tip Biblia pentru mobil, au anunţat că, „după premiera filmului, citirea pasajului din Geneza 6 a crescut cu 300% în SUA și cu 245% la nivel global“. Cei de la Bible Gateway (platforma multilinguală care oferă Biblia online) au raportat și ei o creștere de 223% a citirii Bibliei. În plus, vicepreședintele Societăţii Biblice Americane a făcut un sondaj pe Facebook, în urma căruia 87% dintre respondenţi au declarat că au citit povestea din Biblie în urma discuţiilor iscate după premiera filmului

„Phil Cooke, „The Data is in: Noah Is Driving People to the Bible“, Christian Post, 3 aprilie 2014, http://blogs.christianpost.com”.

„>[8]. Totuși, este cel puţin ciudat să aplaudăm ca mare câștig invitaţia la interogaţie făcută de un film care a ţintit, de la bun început, un public creștin, despre care sondajele arată că se aștepta să vadă o redare artistică a istoriei biblice

„Morgan Lee, „Hollywood Bible Films Must Strictly Adhere to Scripture, Demand Majority of Christians in New Poll“, Christian Post Reporter, 6 aprilie 2014, christianpost.com”.

„>[9].

2014 – anul filmelor biblice

În anticiparea premierei de la finalul lunii martie, „Noe“ fusese inclus pe lista filmelor care i-au determinat pe unii să numească anul 2014 drept „anul producţiilor cinematografice creștine“

„Hollie McKay, „Is 2014 the year of the Christian film?“, FoxNews, 11 aprilie 2014, foxnews.com”.

„>[10]. [Sunt așteptate, anul acesta, premierele filmelor „Exodul“ (care beneficiază de aportul unor nume mari precum Christian Bale – Moise – și Sigourney Weaver – soţia faraonului), „Împăraţi și regi“ (o peliculă despre viaţa lui Moise, în regia lui Ang Lee, cel care a regizat „Viaţa lui Pi“), și „Învierea“ (povestea unui soldat roman trimis să investigheze învierea lui Christos)

„ST, „2014 – anul filmelor religioase“, 28 decembrie 2014, semneletimpului.ro”.

„>[11].]

Tendinţa pare să se fi născut odată cu succesul fulminant de anul trecut al mini-seriei „The Bible“. Deși serialul a fost acuzat, la rândul său, de „conţinut nebiblic“, nu mai puţin de 13,1 milioane de telespectatori i-au urmărit premiera pe History Channel

„ST, „Documentarul «The Bible»: pe cât de aplaudat, pe atât de contestat“, 23 martie 2013, semneletimpului.ro”.

„>[12], iar la final serialul îi adusese canalului History o audienţă de nu mai puţin de 95 de milioane de telespectatori.  Motiv pentru care realizatorii și-au propus să lanseze și o adaptare pentru marele ecran, pelicula „Son of God“ (Fiul lui Dumnezeu). Despre această adaptare se vorbește însă că reinterpretează Biblia spre „a fi pe placul oamenilor de pretutindeni și de orice religie sau de nicio religie, cu grija ca studiourile să nu dea chix la box office“

„ST, „Hollywoodul, anticreștin sau doar proprofit?“, 26 martie 2014, semneletimpului.ro”.

„>[13]. De ce? Pentru că de calibrarea aceasta depind profituri mai mari decât ne imaginăm, iar asta îi motivează pe cei de la Hollywood, potrivit analistului box-office Paul Degarabedian, să migreze spre genul respectiv de subiecte. „Cred că asta e principala lor prioritate acum“, scria analistul menţionat pentru hollywood.com: „Aceea că, dacă realizează bine filme biblice, ele ar putea deveni foarte profitabile.“

„Idem.”

„>[14]

Publicul Hollywoodului este și secularizat, și religios, iar împăcarea celor două tabere e complicată, în plus, de faptul că Hollywoodul ajunge la un public global, ceea ce înseamnă că religioșii nu sunt un bloc compact, ci se împart în spectatori care practică religii foarte diferite una de cealaltă. Autorul american Toby Miller, care semnează cartea Global Hollywood 2, confirma

„Tom Brook, „Hollywood seeks divine inspiration with biblical epics“, BBC, 2 mai 2013, bbc.com”.

„>[15] că împăcarea categoriilor de public este vitală pentru succes: „E o chestiune crucială atunci când vine vorba de vânzările de peste ocean: Cât de creștin poţi să fii în film? Cât de centrat pe Vechiul Testament îţi poţi permite să fii?“

De la reverenţă la condescendenţă

E limpede că Hollywoodul nu se mai poate raporta la creștinism ca pe vremuri. În anii ‘50-‘60, peliculele religioase erau mai degrabă descrieri epice decât introspecţii spirituale, așa cum apar azi. Filmul „The Ten Commandments“ (Cele zece porunci, 1956), cu Charlton Heston în rolul lui Moise, este considerat o capodoperă a regizorului Cecil DeMille și una dintre realizările de vârf ale Hollywoodului. După el au urmat alte producţii apreciate de publicul general, dar preţuite în mod special de creștini: „Ben Hur“ (1959), „King of Kings“ (1961), „The Robe“ (1953) și „The Greatest Story Ever Told“ (1965). Schimbarea societală prin care au trecut Statele Unite începând cu anii ‘70 s-a reflectat însă și în lucrările cinematografice. Codul Hays, o convenţie folosită pentru cotarea „morală“ a filmelor, între anii ‘30 și ‘60, a fost înlocuit cu sistemul de notare care este în vigoare și astăzi și care plasează interdicţiile pe vârste. În aceeași perioadă, toate filmele produse la Hollywood treceau mai întâi prin filtrul Legiunii Naţionale pentru Decenţă, care recenza și cota filmele, distribuind evaluarea către părinţii catolici. Protestanţii evaluau și ei prin intermediul Biroului pentru Filme. Însă, odată cu revoluţia culturală a anilor ‘70, Legiunea a pierdut din influenţă, iar Biroul a fost desfiinţat cu totul.

Proaspăt descoperita libertate a generat un val de producţii nu doar nebiblice, ci chiar anticreștine. Explozia de creaţii cinematografice care satirizează implicit sau explicit diverse stereotipii ale lumii creștine i-a determinat pe unii să acuze că Hollywoodul ar încerca deliberat să distrugă creștinismul. „Începând cu anii “70, modul în care Hollywoodul s-a raportat la creștini a fost numai cu puţin mai amabil decât modul în care al-Qaeda se raportează la evrei“, scria conservatorul american Don Feder pe site-ul personal

http://donfeder.com”.

„>[16]. „S-au dus zilele în care preoţii erau portretizaţi ca fiind buni, rabinii, înţelepţi și misionarii, perseverenţi. Locul lor a fost luat de o galerie de preoţi pofticioși, călugăriţe sadice, pastori pervertiţi, teleevangheliști șarlatani, ca să nu mai vorbim de creștinii obișnuiţi (catolici sau evanghelici), descriși fie ca superstiţioși, duși cu pluta, ipocriţi răuvoitori, ori ambele“, nota Feder.

Plătești și primești

Succesul înregistrat în anul 2004 de „Patimile lui Christos“ a venit, prin urmare, ca o surpriză de proporţii. Una care a generat un profit total de 600 milioane de dolari. Ca să răzbată la Hollywood, pelicula regizată de Mel Gibson a avut însă nevoie de doi piloni: a fost finanţată în întregime de Gibson și promovată printr-un marketing intensiv, care nu s-a sfiit să facă apel la personalitatea cunoscutului actor.

După experimentul „Patimilor“, și alţi producători au prins curajul de a investi în proiecte cu o componentă religioasă pozitivă, deși acestea au continuat să fie percepute drept riscante financiar. A însemnat asta că producătorii de la Hollywood și-au schimbat mentalitatea? Nici vorbă. În toamna anului în care au avut premiera „Patimile“, apărea în cinematografe și „Saved!“, o parodie care mustea de ironie la adresa celor mai cunoscute stereotipuri privind viaţa evanghelicilor americani. Intriga filmului este construită în jurul unor liceeni de la o școală creștină care, în ciuda intenţiilor lor bune, ajung să fie priviţi de colegii lor „mai sfinţi“ drept paria. Spectatorului nu i se oferă altă posibilitate decât să empatizeze cu renegaţii și să deteste creștinii ipocriţi și ridicoli.

N-a fost „Saved!“ o piatră de hotar în satira anticreștină și nici evanghelicii, singura ţintă. De fapt, global vorbind, catolicii ar fi, potrivit autorului Peter Dans, cea mai ridiculizată confesiune creștină. Într-o analiză a 200 de filme cu referiri creștine

„Peter Dans, Christians in the Movies: A Century of Saints and Sinners, Rowman & Littlefield Publishers, 2011”.

„>[17], Dans afirmă că, în ultimii 50 de ani

„Cartea a fost publicată prima dată în 2008.”

„>[18], filmele au portretizat credincioșii catolici într-o manieră, cu precădere, ostilă. De amintit în sensul acesta sunt filme precum „The Order“ (2003), în care este vorba despre un ordin secret și corupt al Bisericii Catolice, „Stigmata“ (1999), care descrie Biserica Catolică drept o instituţie ce încearcă să ascundă adevăratele Scripturi, „The Magdalene Sisters“ (2003), care spune povestea unor călugăriţe cu un comportament fascist, „Doubt“ (2008), despre un călugăr catolic care încearcă să mușamalizeze un caz de abuz sexual, ori „The Da Vinci Code“ (2006), în care este vorba de o societate secretă care ascunde lumii faptul că Iisus ar fi avut un copil, sau „Angels and Demons“ (2009), în care cardinalul Patrick McKenna încearcă să arunce în aer Vaticanul.

Nici mormonii nu au scăpat. Potrivit unei declaraţii oficiale a organizaţiei mondiale a Bisericii Mormone

„The Baron of Deseret, „Notes From April 2006 General Conference — Saturday“, http://baronofdeseret.typepad.com, 4 aprilie 2006.”

„>[19], atunci când apar referiri la ei în filme, mormonii sunt descriși, de cele mai multe ori, prin apelul la „glume despre poligamie, pentru un amuzament ieftin, sau [la stereotipul] «la modă» azi – misionarii mormoni gay“.

Deși Hollywoodul pare să primească cu braţele deschise pe oricine, de orice religie, așa cum remarca autoarea Andra Gault

„Andra Gault, The Hypocrisy of Hollywood: How the People in Hollywood Hurt the Causes They Try To Champion, FeedBrewer, 2011.”

„>[20], divertismentul produs îi îmbrăţișează mai ales pe cei care nu sunt religioși sau care critică religia.

La acuzele că portretul creștinului livrat de Hollywood schimbă percepţia despre creștinism, răspunsul este aproape automat, de fiecare dată: „până la urmă, sunt doar filme, nu?

„Emilee Rauschenberger, „It’s Only a Movie – Right? Deconstructing Cultural Imperialism. Examining the Mechanisms Behind U.S. Domination of the Global Cultural Trade“, http://politics.as.nyu.edu”.

„>[21] Doar știm că sunt ficţiune, iar creștinii nu sunt neapărat ca-n filme…“ Știm și nu știm. Criticul de film Michael Medved denunţa, în Hollywood vs America, „ipocrizia faptului că cineaștii proclamă că filmele nu influenţează credinţele sau comportamentul [spectatorilor], în timp ce pretind milioane de dolari pentru a face publicitate sau pentru a plasa produse în filme și primesc premii și prestigiu pentru promovarea unor agende trendy

„Vezi GLAAD (Gay & Lesbian Alliance Against Defamation), organizaţie neguvernamentală al cărei scop declarat este promovarea unei imagini pozitive a homosexualilor în media.”

„>[22] în filmele lor.“

„Michael Medved apud Brian Godawa, „Hollywood Worldviews: Watching Films with Wisdom & Discernment“, Intervarsity Pr, 2002.”

„>[23]

Utopia imperialismului cultural american

Hollywoodul este recunoscut

„Tyler Cowen, „Why Hollywood Rules the World, and Whether We Should Care“, George Mason University, http://culturalpolicy.uchicago.edu, 2001.”

„>[24] ca parte a arsenalului de colonizare culturală a Statelor Unite

„Herbert Schiller, „Communication and cultural domination“, International Arts and Sciences Press, New York, 1976”.

„>[25]. Filmele produse acolo sunt transmise (cu puţin excepţii) în întreaga lume, diseminând, odată cu pelicula, și seturi de valori. Dacă îl deconstruim însă, vedem că acest arsenal nici nu cuprinde, în fapt, valorile culturale ale americanilor. America rămâne, în continuare, o naţiune predominant creștină, în ciuda a ceea ce pare ea a fi prin lentilele de la Hollywood.

Filmele nu sunt fidele, așa cum s-a văzut, adevărului faptic, ci adevărului subiectiv – cel al trăirii artistice – al cineaștilor. Mai pragmatic însă, adevărul hollywoodian este dictat de un mix de interese financiare greu de cuprins întru totul. Sunt grupuri de lobby care investesc bani grei pentru a putea să profite de mașinăria de filme, ca să își transmită mesajele și să influenţeze opinia publică în direcţia intereselor lor. Sunt grupuri care urmăresc obiective economice, și atunci profită de artiști cu priză la public (naturală sau potenţată de PR) pentru a-și maximiza profiturile. Ecuaţia se complică, fiindcă aceste grupuri nu lucrează separat, ci într-o mare salată culturală, ceea face tot mai dificilă sarcina publicului de a diferenţia valoarea de nonvaloare.

Ca privitori, suntem modelaţi de ceea ce vedem, fie că ne convine sau nu să o recunoaștem, fiindcă orice film are o profundă încărcătură filosofică și ideologică. Iar noi, ca fiinţe sociale, ne raportăm și învăţăm ceva, conștient și inconștient, din tot ceea ce vedem. Mecanismul prin care Hollywoodul ne influenţează gândirea e prea asemănător cu teoria conspiraţiei: o mână de oameni ne servesc arbitrar un conţinut chestionabil, care devine, în timp, modul nostru de a gândi. Ciudată formă de (ne)libertate.

Footnotes
[1]„Scott Kaufman, „Russell Crowe film «Noah» edited to appease Christians upset by «historical inaccuracies»“, The Raw Story, 6 martie 2014, rawstory.com”.
[2]„Asociaţia National Religious Broadcasters a cerut studiourilor Paramount să anexeze o justificare la începutul filmului potrivit căreia acesta este „inspirat din povestea lui Noe“.”
[3]„Lucas Shaw, „Darren Aronofsky Knew Nothing About Paramount’s Last-Minute «Noah» Changes (Exclusive)“, The Wrap, 5 martie 2014, thewrap.com”.
[4]„Tad Friend, „Heavy Weather», The New Yorker, 17 martie 2014, newyorker.com”.
[5]„Neta Alexander, „Even God couldn’t save the Hollywood version of Noah“, Haaretz, 30 martie 2014, haaretz.com”.
[6]„Un „film-cult“ este o peliculă care, deși nu a avut succes la scară largă, a reușit să adune în jurul ei un grup semnificativ de fani devotaţi.”
[7]„Justin Chang, „REARVIEW: He who has ears to hear, let him buy a ticket to Darren Aronofsky’s extraordinary movie“, Variety, 31 martie 2014, variety.com”.
[8]„Phil Cooke, „The Data is in: Noah Is Driving People to the Bible“, Christian Post, 3 aprilie 2014, http://blogs.christianpost.com”.
[9]„Morgan Lee, „Hollywood Bible Films Must Strictly Adhere to Scripture, Demand Majority of Christians in New Poll“, Christian Post Reporter, 6 aprilie 2014, christianpost.com”.
[10]„Hollie McKay, „Is 2014 the year of the Christian film?“, FoxNews, 11 aprilie 2014, foxnews.com”.
[11]„ST, „2014 – anul filmelor religioase“, 28 decembrie 2014, semneletimpului.ro”.
[12]„ST, „Documentarul «The Bible»: pe cât de aplaudat, pe atât de contestat“, 23 martie 2013, semneletimpului.ro”.
[13]„ST, „Hollywoodul, anticreștin sau doar proprofit?“, 26 martie 2014, semneletimpului.ro”.
[14]„Idem.”
[15]„Tom Brook, „Hollywood seeks divine inspiration with biblical epics“, BBC, 2 mai 2013, bbc.com”.
[16]„www.donfeder.com”.
[17]„Peter Dans, Christians in the Movies: A Century of Saints and Sinners, Rowman & Littlefield Publishers, 2011”.
[18]„Cartea a fost publicată prima dată în 2008.”
[19]„The Baron of Deseret, „Notes From April 2006 General Conference — Saturday“, http://baronofdeseret.typepad.com, 4 aprilie 2006.”
[20]„Andra Gault, The Hypocrisy of Hollywood: How the People in Hollywood Hurt the Causes They Try To Champion, FeedBrewer, 2011.”
[21]„Emilee Rauschenberger, „It’s Only a Movie – Right? Deconstructing Cultural Imperialism. Examining the Mechanisms Behind U.S. Domination of the Global Cultural Trade“, http://politics.as.nyu.edu”.
[22]„Vezi GLAAD (Gay & Lesbian Alliance Against Defamation), organizaţie neguvernamentală al cărei scop declarat este promovarea unei imagini pozitive a homosexualilor în media.”
[23]„Michael Medved apud Brian Godawa, „Hollywood Worldviews: Watching Films with Wisdom & Discernment“, Intervarsity Pr, 2002.”
[24]„Tyler Cowen, „Why Hollywood Rules the World, and Whether We Should Care“, George Mason University, http://culturalpolicy.uchicago.edu, 2001.”
[25]„Herbert Schiller, „Communication and cultural domination“, International Arts and Sciences Press, New York, 1976”.
https://semneletimpului.ro/religie/teologie/biblia/dupa-hollywood-potopul.html

Share this:

Dacă ți-a plăcut:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: