Uneori lui Dumnezeu Îi este foame

Există oameni îndrăgostiţi de animale; îi vedem frecvent, oferind resturi de mâncare câinilor fără stăpân ori porumbeilor din pieţe și din parcuri, în timp ce îi mângâie cu privirea, îi ating și le vorbesc cu tandreţe. Rareori se insinuează ceva din acest capital de simpatie în tăcerea, nepăsarea ori reproșul cu care se gestionează o cerere de ajutor a unui om lipsit de speranţă, de cămin, de viitor, dar împovărat cu rămășiţe dintr-o viaţă în care nu e niciodată, nici măcar pentru cineva drag, în rolul principal.

Acum trei ani, Cătălin Ciuculescu, un timișorean de numai 26 de ani, a întreprins o călătorie curajoasă, din registrul acelora care continuă multă vreme după ce iniţiatorul ei s-a întors acasă. Călătoria a durat patru zile și – mai ales! – patru nopţi, proiectându-l într-un decor nou, cu un rol inedit, ce presupunea suspendarea temporară a oricărui confort. Cătălin a ales să fie pentru scurt timp un om al străzii.

Căci am fost flămând, și Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-aţi dat de băut; am fost străin, și M-aţi primit.” (Matei 25:35)

Și iată-l pregătindu-se să își intre în rol. Noua identitate reclamă un look diferit, așa că își lasă barbă, se tunde scurt, în scări inegale, se îmbracă ponosit, își ia o plasă de rafie cu mai multe exemplare din Noul Testament și o geacă subţire cu rol de pătură. Din recuzită lipsesc telefonul, actele, banii. Are doar 5 lei, pentru urgenţe.

La început, i se alătură un prieten, Bir (22 de ani), de care se desparte la o intersecţie; fiecare va degusta pe cont propriu detaliile necunoscute ale vieţii de hoinar. Frigul se va dovedi un factor demobilizator, Bir dezertând din acest proiect după o zi și o noapte pe stradă.

Coordonatele unei noi identităţi

Să aibă ceva de mâncare la prânz și un loc de dormit devin priorităţile unei zile. Cătălin își asigură mâncarea din banii primiţi de-a lungul zilei. O dată pe săptămână, mănâncă ce îi aduc „pocăiţii” și, de multe ori, se bazează pe dărnicia oamenilor străzii. Aceștia se arată prietenoși cu noul venit, dispuși să întindă o mână de ajutor „celor ca noi”, chiar dacă asta înseamnă să împartă în trei porţii un cub de brânză topită. Recunoștinţa și generozitatea nu lipsesc din economia sufletească a celor care au pierdut totul. Din rezerva săracă de bani primiţi pe stradă, de la cunoștinţe cu care se intersectează întâmplător (și care, cu această ocazie, iau cunoștinţă cu surprindere de proiectul său), împarte cu Ion, omul care trăiește pe stradă de 25 de ani. Suma modestă pare definitiv pierdută, atunci când se descoperă că Ion a plecat cu micul tezaur la cea mai apropiată cârciumă. Însă caserola cu plăcintă de dovleac cu care apare pentru cina binefăcătorului e mărturia vie a primăverii care sălășluiește și într-un suflet îngenuncheat de vicii.

O noapte întreagă de somn e un lux intangibil; frigul instalat odată cu apropierea iernii, care înroșește ochii și îngroașă timbrul vocii, elimină din opţiunile disponibile în anotimpul cald. Parcul și băncile lui primitoare îl pot găzdui pe Cătălin doar în timpul zilei. Așa că ajunge să spere la un somn în incinta gării, așa cum râvnesc mulţi dintre acești pribegi. Însă în timpul nopţii, verificările agenţilor de pază triază călătorii și intrușii, iar persoanele fără bilet de călătorie sunt evacuate din sala de așteptare.

Cătălin realizează că percepe altfel timpul decât în zilele pe care le lasă confiscate de ritualul unui program și de ospitalitatea unui refugiu numit „acasă”. „Când trăiești pe stradă, timpul trece greu. N-ai niciun motiv să te grăbești, nu te-așteaptă nimeni…”

O nevoie umană esenţială, niciodată împlinită în cazul oamenilor străzii, e nevoia de a ști că încă aparţii unei comunităţi. Nevoia de a nu epuiza orice relaţie personală, de a fi tratat ca o fiinţă umană, în ciuda pierderilor suferite. Pierderea locuinţei e numai primul pas făcut într-o experienţă care devine aluvionară. Poate urma pierderea locului de muncă, epuizarea resurselor financiare, destrămarea relaţiilor de familie și de prietenie, fractura în relaţiile cu comunitatea, deteriorarea sănătăţii, iniţierea (sau agravarea) dependenţei de alcool sau de alte substanţe. Identitatea celui dislocat dintr-un echilibrant numit „acasă” se fragmentează în părţi care nu mai pot fi reasamblate, iar omul devine tot mai asemănător cu celebra jucărie Slinky: poate coborî scările, dar nu mai este în măsură să le și urce.

Încă din primele minute ale experimentului său, Cătălin Ciuculescu receptează un mesaj care nu mai este de mult timp unul criptic pentru adevăraţii oameni ai străzii: ei sunt invizibili pentru trecători. Nepăsarea celorlalţi semnează descifrabil în fiecare privire goală, care nu ţintește aproape niciodată ochii celui pe care viaţa l-a dezarmat. Conștienţa faptului că noul statut asumat îl plasează în percepţia celor din jur pe un continuum între om și câine comunitar îi modelează până și postura, care devine una a umilinţei. „Merg pe stradă și nu-mi vine să ridic capul din pământ. Când ești prost îmbrăcat, te simţi inferior. Eu nu sunt om al străzii decât de vreo câteva minute și mi se pare apăsător.”

Probabil cea mai tristă interacţiune este aceea dintre falsul om al străzii și membrii bisericilor creștine pe care le vizitează. Deși așteptările lui sunt modeste, ţintind o minimă interacţiune pe care o presupune salutul, unele experienţe sunt dezamăgitoare. Grandoarea mesajului Evangheliei predicate nu reușește să coboare și pe orizontala relaţiei cu un semen defavorizat. Oamenii nu sunt interesaţi să-i știe numele sau povestea de viaţă și, cu atât mai puţin, nevoile. Pare că un homeless nu întrunește condiţiile pentru a fi recunoscut drept unul dintre „cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Excepţiile există; la una dintre biserici e condus în primul rând de scaune, pentru că acolo e mai cald, iar la finalul programului de închinare e întrebat cine este, de unde vine, unde doarme… Acolo unde este bine tratat, tânărul își deconspiră identitatea și mobilul proiectului său, acela de a înţelege mai bine o persoană fără adăpost, trăindu-i durerile și angoasele.

Concluzia celor patru zile este că, pe stradă, oamenii trăiesc într-un ocean de amărăciune pe care nu-l putem înţelege, pentru că nu am gustat niciun strop din el. Noi avem speranţă, dar noţiunea aceasta a dispărut din vocabularul și din dimensiunea existenţei lor. Ca și cuvântul „acasă”.

Amploarea și percepţia unui fenomen

Experienţa lui Cătălin Ciuculescu nu îmbracă rigorile unui studiu sociologic sau psihologic, nu include vreo tehnică de cercetare, nu respectă nicio exigenţă epistemologică și, desigur, nu are nicio autoritate. Nici măcar nu e circumscrisă exigenţelor unui text literar. Dar deţine o altă virtute, aceea de a ne impresiona suficient cât să privim în ochii unui om de pe stradă, să-l reînvestim cu atributele unei fiinţe umane și să ne pese de el. Pentru că, ne asigură tânărul, când îţi pasă de cineva, știi și cum să ajuţi.

O organizaţie care se ocupă de familiile fără adăpost demontează din miturile legate de această categorie defavorizată. Unul dintre mituri este acela că vina pentru pierderea locuinţei le aparţine. În realitate, acest grup este unul eterogen, cu diferite categorii de vârstă – de la copii la persoane vârstnice – și cu o multitudine de traiectorii individuale. O cercetare realizată în 2004 a arătat că, din punctul de vedere al nivelului de școlarizare, persoanele fără adăpost din București erau distribuite astfel: 8% persoane fără studii, 24% cu studii primare, 60% cu studii medii și 8% cu studii superioare. Pierderea locuinţei are la bază un cumul de factori endogeni, suprapuși celor externi. În timp ce alegerile personale pot duce la pierderea locuinţei, circumstanţele exterioare influenţează aceste alegeri. Teoretic, oricine ar putea ajunge în această situaţie, cel puţin în lipsa unui suport oferit de familie sau de prieteni, care să îi asigure un adăpost și ajutorul în vederea rezolvării problemei care a generat pierderea locuinţei. Divorţul, violenţa domestică, șomajul, retrocedarea unei case naţionalizate sunt numai câteva motive pentru care o persoană poate ajunge în stradă.

Găsirea unui loc de muncă ar putea fi parte din rezolvarea problemei, dar lipsa hainelor curate, condiţiile de igienă precare, inexistenţa unei adrese permanente sau a unui număr de telefon, lipsa de educaţie se constituie în tot atâtea obstacole în calea obţinerii lui.

Nu există strategii naţionale de colectare a datelor cu privire la acest grup vulnerabil. Un studiu din 2004 al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii estima numărul persoanelor lipsite de adăpost la 14.000-15.000, aproape 5.000 dintre acestea fiind prezente în capitală.

În 2010, estimările cu privire la numărul oamenilor care trăiesc pe stradă în București erau relativ aceleași, ceea ce nu înseamnă că dimensiunea problemei s-a modificat. În timp ce câteva sute de persoane mor anual, altele ajunse în situaţii defavorizate le iau locul. Numărul paturilor din adăposturile de noapte ale capitalei depășește cu puţin cifra de 300, o ofertă cu totul insuficientă pentru miile de oameni fără locuinţă.

Un mit care paralizează orice tentativă de ajutorare spune că, oricum, întotdeauna vor exista oameni fără locuinţă, această problemă fiind una perpetuă. Casa Ioana, reprezentantul României în cadrul FEANTSA (Federaţia Europeană a Organizaţiilor Naţionale ce se Ocupă de Persoanele fără Adăpost), susţine că lipsa adăpostului este o problemă soluţionabilă, dacă este gândită global și dacă există iniţiativă și resurse la nivel local.

Chiar dacă organizaţiile neguvernamentale care se interesează de soarta persoanelor fără adăpost pot oferi un ajutor limitat, împlinind doar o parte din gama de nevoi și adresându-se unui număr relativ mic din segmentul celor prinși în aceste dificultăţi, totuși rezultatele lor, chiar și modeste, sunt un indicator a ceea ce s-ar putea întâmpla în ziua în care am descoperi că ne pasă.

O chitară și doi prieteni în jungla străzii

În 2003, Mike Yankoski și Sam Purvis, ambii studenţi, au devenit în mod voluntar oameni ai străzii, colindând orașele Americii însoţiţi doar de un rucsac, o agendă și o chitară. Și de un Dumnezeu, pe care L-au perceput altfel în starea de neajutorare, de umilinţă și de dependenţă pe care și-au asumat-o. Cele patru luni de zile trăite în stradă i-au ajutat să descopere cum e să trăiești pe muchia abisului, experienţa fiind descrisă într-o carte care are darul de a decupla cititorul de certitudinea și previzibilitatea cotidiană, catapultându-l într-o lume a penumbrelor.

Cuvintele «Iisus te iubește» capătă un cu totul alt sens atunci când ești sărac și pe drumuri. Îţi sună diferit în urechi. Doar spunându-le unei persoane disperate pe care o întâlnești, îi poţi schimba acesteia ziua. Înveșmântaţi aceste cuvinte în prietenie, într-o masă gătită, în bilete de autobuz și îi puteţi schimba viaţa”[6], spunea Mike, opinia sa fiind legitimată de lunile în care a dormit pe sub poduri și a mâncat inclusiv resturile de mâncare ale clienţilor din restaurante sau din coșurile de gunoi ale orașului.

Patru zile sau patru luni trăite printre cei cărora pierderile suferite și nepăsarea comunităţii le închid ușa spre recuperarea demnităţii lor i-au ajutat pe Cătălin, pe Sam și pe Mike să ia pulsul unei realităţi care ne e la fel de străină ca ritualurile de majorat ale triburilor din Vanuatu, deși ea se derulează la mică distanţă de noi. Să se identifice cu trăirile acestor oameni, cu nesiguranţa zilei de astăzi, cu umilinţele foamei, cu lupta pentru supravieţuire pe care o poartă și care sucombă adesea în anestezia alcoolului și a drogurilor, pentru că speranţa e un liman intangibil.

Epilog cu final deschis

Strada e o paradigmă a riscului și a excluziunii, dar a trăi indicibilul acestui spaţiu înseamnă a stabili puncte de convergenţă sufletească și afinităţi cu locatarii ei.

Mike mărturisea că acest proiect-scenariu, de care s-a lăsat confiscat în toate detaliile lui, se va converti într-un angajament de lungă durată: „O ușă în inima mea va rămâne întotdeauna deschisă pentru surorile și fraţii mei jerpeliţi de pe stradă.”

Chiar dacă unii vor considera poate că această transpunere într-un alt registru de existenţă este inadecvată, frizând inconștienţa prin riscurile și disconfortul pe care le presupune, ea descrie totuși, păstrând proporţiile, coborârea în trup omenesc a Celui care nu poate fi cuprins de infinitul cerului, dar care Și-a asumat identitatea omenească. O ușă a inimii Lui a rămas deschisă pentru cei mai desconsideraţi fraţi ai Lui. „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unora dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40).

Uneori lui Dumnezeu Îi e foame. Îi este frig. „N-are unde să-Și plece capul” (Matei 8:20). Uneori Dumnezeu tânjește după o vorbă prietenoasă. Ziua în care o să mă doară toate rănile Lui va fi ziua în care mă voi naște din nou. Și, odată cu mine, și lumea în care trăiesc, cu graniţele ei meschin de înguste.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: